Mie în schimb, fiind sărac, nu-mi rămân decât visele. Mi-am aşternut visele la picioarele tale. Păşeşte încet, calci pe visele mele. -William Butler Yeats
Odată-am fost un fluture plăpând Cu aripile întinse spre lumină Acum sunt fluture plapand Cu aripile frânte... Am căzut din zbor şi-am devenit ruină. Adun în suflet frunze moarte şi ploi târzii de toamnă Prea multe ploi...prea multe!
O altă primăvară nu poate să trimită în depărtare Atâtea toamne lungi, câte le port în mine Atâta vânt câtă singurătate Gânduri se risipesc fără prea mare-nsemnătate. Şi plouă încet peste a mea obscură realitate...
Adevărul e că întotdeauna am fost în stare sa renunţ la ce vreau, pentru ce „e bine”...si sunt mândră de asta. Doar că uneori poate ar trebui şi să faci ce simţi, ce vrei TU. Ştii, atunci când simţi că inima iţi bate mai tare şi iţi dă impresia că în orice moment se va opri, când simţi că sufletul iţi va exploda de atâta adrenalină de vise? ATUNCI e momentul potrivit să faci ceea ce simţi. Mai apoi, nimic din toate astea nu vor conta şi confuzia sfâşietoare se va juca din nou cu mintea ta, toate acele sentimente vor fi înecate de valurile ameţitoare ale pustiului. Dacă mă gândesc bine, viaţa nu e decât un carusel. Pentru toate acele momente când crezi că eşti în al nouălea cer, primeşti palme să te trezeşti la realitate şi cazi la pământ. Pur şi simplu, viaţa echilibrează totul. De câte ori nu am crezut că am găsit fericirea? Da, acele momente când eram convinşi că în sfârşit totul merge perfect, că avem lângă noi oameni care ne iubesc pentru ceea ce suntem. ( Deoarece fericirea este atunci când ai găsit oamenii potriviţi cu care să o împărtăşeşti. ) Asta doar ca să-ţi dai seama că totul e o iluzie, o decepţie. Cu timpul, am acceptat realitatea. Dar ăsta e încă un lucru la care nu pot fi perfectă( pe lângă multe altele) , căci de fiecare data când dau faţă în faţă cu ea, un val de sentimente amestecate haotic îmi inundă ţărmul raţiunii. În fine, cred că nu am de ce sa ma plâng, viaţa mea este- ca sa nu zic chiar fericita- normală. Pentru cei care cred că lumea li se prăbuşeşte deodata...capul sus, se poate mai rău! P.S. “ce nu te doboară te face mai puternic”
Recent m-am lovit din nou de aceste noţiuni: a şti şi a simţi. De ce majoritatea oamenilor se multumesc cu “ştiu că mă iubeşte”? Acum mi-am dat seama că a şti cu a simţi nu trebuie plasate în antiteză: dacă nu simţi că te iubeşte este clar că ştii că nu te iubeşte.
***Ştiu că te-am avut, şi te pot avea oricând vreau. Ştiu că ai fost al meu, şi ai rămas al meu, indiferent de plecarea mea definitivă din viaţa ta. Ştiu că mă pot întoarce la tine oricând, ştiu că ai renunţa la ea dacă ţi-aş cere-o. Dar nu o voi face. Şi mai ştiu că vara asta mi-ar prinde bine o stare de fericire totală, dar probabil că cer prea mult. Dar şi simt asta? Da, o simt. ***
Nici măcar nu am putut să te privesc în ochi. Pfff... pardon! Nici măcar nu te-am privit... Probabil nu erai persoana care merita efortul. Şi dacă totuşi nu erai, de ce ce am irosit timp preţios cu tine? Hmmm. Ciudat mod de a-mi da seama că... nu îmi pasă. Dar oare mi-a păsat? Şi, lăsând totul la o parte, oare voi înţelege eu vreodată ce ai fost, de fapt, pentru mine? Cam multe semne de întrebare... Descurajator. Nici eu nu credeam că o să ies din pasa aia proastă în care intrasem. Bine, încă nu am reuşit să o depăşesc, sinceră să fiu, dar uite-mă acum, aici...sunt bine. Nu credeam că o să am puterea să fiu deschisă în relaţiile cu oamenii şi totuşi, tot ce îmi doresc e să fiu în preajma lor. Si a ta. Dar totul este trecător, îţi mai aminteşti? Deschid uşor ochii şi... da! Îi văd din nou... atâta lume în jurul meu... cum de am putut să mă mint că am rămas singură?
Când te-am privit ultima oară şi am văzut în tine tot ceea ce vreau? Nu ştiu ce vreau! De ce nu mă recunosc? De ce am senzaţia că fiinţa ta ar putea să aprindă în viaţa mea rămăşiţa inexistentă a unui sens? De ce nu mai simt apoi nimic? Unde s-au pierdut toate sentimentele mele? Unde au dispărut toate amintirile? Ah, stai, ele sunt mereu acolo undeva...
De ce vorbele tale tac şi tăcerea ta mă asurzeşte? Liniştea mă nelinişteşte…Liniştea mă sperie pentru că spune adevărul! Am reuşit, în sfârşit, să-mi vindec dependenţa, nu mă mai droghez cu prezenţa ta. Nu mai am halucinaţii din cauza zâmbetelor tale.
Vorbeşte-mi! Cuvintele sunt de prisos...
Te-ai gândit vreodată că se va întoarce roata? Că eu voi fi cea care va cerşi zâmbete, vorbe, clipe?! Nu, nici eu.
Se pare că acum nu-mi mai pasă, şi asta e spre binele meu.
"Aşteaptă.", mi s-a spus. OK. Şi atunci când aşteptarea devine lungă, dureroasă? Când te apasă? Când în nopţile reci ale sufletului nostru ne face să îi încredinţăm cine ştie ce şoapte întunericului, când face ca pereţii camerei să semene cu gratiile unei colivii menite să ne frângă zborul? Asta...asta e trist. "Nimic nu e imposibil.", mi s-a spus. Se prea poate. Şi atunci când pentru ca imposibilul să devină posibil trebuie să aştepţi?Mult. Mult şi bine, pentru că nimeni nu vine, nimic nu se schimbă! Ei bine, asta...asta e descurajator. to be continued...
